Mihai Eminescu

Posteritatea l-a purtat pe Eminescu între “soclul” de Poet Naţional sau “omul absolut” al culturii române şi, după 1990, rolul de “cadavru din debaraua” acesteia. Probabil însă că indiferent de categorisiri, Eminescu va rămâne, cât ţara aceasta va fiinţa, un reper major al identităţii ei artistice si naţionale. Dar şi un om real care a iubit şi a pătimit la fel ca oricare altul.
Născut pe 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti (Botoşani), viitorul Eminescu a fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe şi Raluca Eminovici, o familie înstărită şi cu dare de mână din Moldova. În mod straniu, majoritatea fraţilor şi surorilor lui Eminescu au murit la vârste fragede sau în prima tinereţe, puţini depăşind 40 de ani. Cel mai longeviv a fost Matei, al zecelea născut, care s-a stins în 1929, la vârsta de 73 de ani. Se pare că primul fior al iubirii i-a dat ghes poetului, până la vârsta de 16 ani, adolesecentul de atunci îndrăgostindu- se de o fată, Elena, cu trei ani mai mare decât el. Moartea năprasnică şi timpurie a acesteia îi va inspira lui Eminescu versurile din poezia “Mortua Est”.

Dragostea pentru Veronica Micle

Iubirea fundamentală a vieţii lui Eminescu a fost Veronica Micle (1850-1889), pe care a întâlnit-o prima oară în Viena, în anul 1872, pe când el se afla la prima încercare de a urma cursurile unei facultăţi.

Cei doi se vor revedea în 1874, în Iaşi, unde Eminescu a fost numit directorul Bibliotecii Centrale, depunând jurământul în faţa rectorului Universităţii, nimeni altul decât Ştefan Micle, soţul Veronicăi. Relaţia lor va fi complicată, plină de suişuri şi de coborâşuri, inclusiv, în 1881, de o ceartă teribilă, provocată de aflarea trădării Veronicăi, cu “prietenul Caragiale”. De altfel, Eminescu l-a şi agresat fizic pe Caragiale, în timpul petrecerii de Crăciun, care a avut loc în casa lui Maiorescu. Deşi au cochetat chiar cu ideea căsătoriei, Eminescu şi Veronica nu-şi vor găsi liniştea decât după moarte, Micle, născută în acelaşi an cu el, alegând, la nici două luni de la dispariţia acestuia, să se sinucidă cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

A trăit 39 de ani

Poetul, născut pe 15 ianuarie 1850, avea să moară la 15 iunie 1889, pe când era internat la clinica doctorului Şuţu, din strada Plantelor, din Bucureşti. Boala lui mintală izbucnise violent în iunie 1883. Dar şi asupra cauzei morţii, precum şi a afecţiunii, planează încă misterul unor variante diferite, de la sifilis până la complotul unei intoxicări deliberate prin tratament cu mercur sau o lovitură la cap primită de la un alt pacient al clinicii, Petre Poenaru. “Poetul-nepereche” îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Bellu.